Cultură şi învăţământ

Şcoala
Elementele de cultură locală din zona noastră sunt mai rare pentru perioadele mai vechi. Cele pe care le întâlnim mai des se referă mai ales la artă populară - arhitectură, ceramică, port, prelucrarea lemnului, tradiţii, obiceiuri, etc.
Începând însă din secolul al XIX-lea cultura naţională cunoaşte o puternică dezvoltare şi cuprinde nu numai aşezările urbane, ci şi pe cele rurale. Ea a jucat un rol tot mai însemnat în trezirea conştiinţei naţionale pe întreg cuprinsul ţării.
În această direcţie, precum şi din necesitatea dezvoltării spirituale a poporului român, învăţământul a jucat un rol important. Dezvoltarea societăţii impunea ca o necesitate instituirea învăţământului la sate. Crearea de şcoli publice la sate în Ţara Românească a fost hotărâtă prin Circulara Departamentului din Năuntru din 14 ianuarie 1838. această acţiune de mare laudă a întâmpinat mari greutăţi deoarece „...practic, totul trebuia făcut: construirea şi amenajarea localurilor, recrutarea şi pregătirea candidaţilor de învăţători, apoi admiterea copiilor în şcoli, începând cu toamna aceluiaş an şi grija permanentă pentru buna funcţionare a acestora. Categoric a fost un început greu al unei acţiuni temerare, dar el trebuia făcut"Cel căruia i-a revenit sarcina de apregati pe candidaţii de învăţători din judeţul Saac a fost David Almasanu, care va funcţiona începând din 1838, ca profesor la şcoala normală din Vălenii de Munte.
Printre candidaţii de învăţători instruiţi de marele dascăl, s-a numărat Dobre Cernat din satul Şoimari. Acesta este menţionat ca funcţionând la şcoala din sat încă din 18411) şi se crede că primele cursuri ale acestuia s-au deschis încă din 1838 sau 1839.
Cursurile se ţineau în timpul iernii, anul şcolar fiind cuprins de obicei între lunile noiembrie şi martie inclusiv, în felul acesta elevii, care erau de vârste foarte diferite, puteau participa alături de părinţii lor la muncile agricole de peste an.
În anul 1846 îl găsim învăţător la Şoimari, unde existau 151 de familii, pe Stanciu Nicolae.Obiectele care se predau în aceste şcoli săteşti sunt cititul, scrisul şi socotitul.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea un rol deosebit în dezvoltarea învăţământului l-a avut Legea Instrucţiunii Publice din 1864, dar aplicarea ei a suportat numeroase piedici, mai ales de natură materială. Din 1871 este menţionat învăţător Ion Alexandrescu, primul normalist de la din .
conţinutul învăţământului devine ceva bogat aşa cum o dovedeşte „Atestatu de absolvirea claselor primare" din anul 1890, semnat de învăţătorul amintit din care reiese clasele - IV se predau următoarele obiecte: , , istoria patriei, geografia, caligrafia, cântul religia, a V-a se geometria ştiinţele naturale, iar a VI-a se predau special obiecte legate de : noţiuni de creşterea şi economia vitelor, noţiuni de igienă şi medicină populară, noţiuni de unelte şi construcţii practice şi „exercitiu militar". Încă de atunci existau încercări de ancorare a învăţământului cu realitatea practică.
Începând din 1872, elevii s-au bucurat de existenţa unui local nou de şcoală, care oferea condiţii mai bune de învăţătură (localul a rezistat până la cutremurul din 4 martie 1977).
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au funcţionat următorii învăţători: Ion Popescu, fost preot în Transilvania fugit în vechiul regat din cauza persecuţiilor, Ion Constantinescu, Nae Popescu, Dinescu Ion, Dinescu Vasile, soţii Heroiu, Grigore Manescu, mort la datorie în primul război mondial. Deşi aceşti dascăli au întâmpinat condiţii vitrege în desfăşurarea activităţii lor instructive, dând dovadă de un înalt patriotism şi spirit de sacrificiu, ei şi-au adus o însemnată contribuţie la lumînarea satenilor din comuna noastră.
Noi şcoli încep să funcţioneze şi în satele aparţinătoare. Astfel la Măgura (fost Atârnaţi până la reforma administrativă din 1968) se ridica în 1910 un local nou de şcoală, mărit în 1957 cu încă o sală de clasă.
În Lopatnita, unde cursurile începând din 1923 se ţineau într-o casă particulară, este inaugurat în 1927 un local propriu.
Extinderea învăţământului general de 7 ani şi la sate a făcut ca după 23 august 1944, şcoala noastră să fie frecventată până în 1962 şi de elevi din comunele vecine: Surani, Aricesti Zeletin, Cărbuneşti.
Cuprinderea tuturor copiilor de vârstă preşcolară în procesul instructiv - educativ, a făcut necesară înfiinţarea unei şcoli în anul 1959 în Zăpodia, care din 1965 va dispune de un local propriu cu două săli de clasă. Din 1960 şcoala primară din Lopatnita va beneficia şi ea de o clădire nouă tot cu două săli de clasă.
Începând cu 1963 - 1964, din cauză că vechea clădire a şcolii din Şoimari nu mai corespundea ritmului rapid de dezvoltare a învăţământului local, se dă în folosinţă un local modern, prevăzut cu parter şi etaj, cuprinzând opt săli de clasă, laborator şi alte dependinţe.
Anul şcolar 1974 - 1975 este un an important deoarece Şcoala Şoimari devine filială de liceu, cu treaptă , clase IX - X, profil mecanic, fapt ce a necesitat mărirea spaţiului de şcolarizare cu o un atelier, acestea fiind date anul şcolar 1975 - 1976.
Ulterior după 1989 la profilul mecanic se adăugase un profil - de croitorie. Astăzi nu se nici unul din cele cursuri, acestea predându-se la o , la o de aproximativ 25 km, la .
Din dărâmării unor localuri vechi, la cutremurul din 1977, -a ridicat o clădire , cu un etaj, anului 1978 care cuprinde pentru clasele - IV, o pentru alte numeroase dependinţe.
În centrul satului Şoimari este inaugurată în toamna anului 1979 o grădiniţă cu un etaj care cuprinde două săli de clasă şi anexe, iar în 1980 în satul Lopatnita va fi inaugurată noua aripă adăugată la clădirea existentă a şcolii, care va găzdui în condiţii optime grădiniţa de copii de aici. Astăzi în şcolile şi grădiniţele din comună îşi desfăşoară activitatea cinci educatoare, zece învăţătoare şi şaptesprezece profesori, din care doar cinci nu au studii corespunzătoare sau sunt în curs de calificare. Trebuie să menţionăm că din doisprezece profesori calificaţi, şapte au gradul I didactic.

Căminul Cultural
Viaţa culturală a comunei începe în anul 1928, când din iniţiativa unor tineri intelectuali a luat fiinţă Societatea Culturală „Soimul" care îşi propunea să pregătească şi să desfăşoare o activitate instructivă cultural - artistică care să contribuie la educarea locuitorilor.
În anul 1939 a fost dat în folosinţă primul Cămin Cultural al comunei Şoimari. Câţiva ani mai târziu se construieşte un al doilea Cămin Cultural în satul Măgura, aparţinând de aceeaşi comună Şoimari.
Pentru îndrumarea activităţii acestor noi aşezăminte, din iniţiativa unor intelectuali locali, începând cu 1 ianuarie 1944, apare o revistă lunară „Micul semănător" care din nefericire după primele patru numere nu a mai fost editată.
Tinerii se apropie tot mai mult de aceste localuri şi în jurul lor ia naştere o viaţă culturală activă. În cadrul căminului nostru activează numeroase colective artistice şi de educare a populaţiei: cor, dansuri populare pe trei generaţii - copii, tineri, bătrâni, brigadă artistică, teatre, serbări săteşti care urmăreau punerea în valoare a folclorului local şi care erau foarte apreciate de locuitori.
Pe lângă aceste cămine au funcţionat o vreme cinematografe săteşti care s-au bucurat de interesul arătat de către săteni până la extinderea televiziunii şi care au funcţionat până în 1991 - 1992.
Până nu demult căminele găzduiau hora satului care adună tineri şi nu numai tineri, duminecă după amiază la joc, la glume, la o vorbă de duh, la destindere.
Locul horelor a fost luat de discoteci, activitatea culturală a încetat -a pierdut acel farmec de păstrător tradiţiilor.
prezent căminele culturale ale comunei noastre închiriate la diferite ocazii speciale cum ar fi botezuri, cununii. Unul dintre cămine, anume cel din centrul comunei , găzduieşte prezent o , unde se întâlni la sfârşit de pentru a- petrece timpul liber.
Monumente: Monumentul Eroilor Șoimăreni căzuți în cele două războaie mondiale.
 
Biblioteca
Atâta timp cât ştiinţa de carte la sate era un lucru rar, nu putea fi vorba de o bibliotecă. Nu excludem un oarecare fond de carte la curţile marilor proprietari sau în proprietatea învăţătorilor din sat.
Biblioteca sătească însă, a luat fiinţă abia în 1939, odată cu căminul cultural în a cărei incintă se află, când Fundaţia Culturală Română înzestrează comuna Şoimari cu aproximativ 200 de volume frumos legate în pânză, cărţi ce aveau un pronunţat caracter agricol, gospodăresc şi sătesc.
Încă de la înfiinţare biblioteca din comună a avut o activitate susţinută şi care nu s-a întrerupt nici în anii războiului.
Zestrea de volume a sporit considerabil de la un an la altul, ajungând la câteva mii de volume. Bibliotecile şcolare încearcă să suplinească lipsa de carte la sate iar fondurile scăzute ca şi perioadă grea de tranziţie pe care o traversau a făcut ca nici acestea să nu-şi mai poată îmbogăţii fondul de carte.
În momentul de faţă la Şoimari biblioteca funcţionează cu program permanent, însă numărul cititorilor de carte este într-o continuă scădere, în favoarea televiziunii care câştiga tot mai mult teren.
 
Biserica și viața religioasă
Acolo unde s-a înfiripat o aşezare umană s-au strâns imediat și cele necesare înfiripării unui locaş de închinăciune, unde sufletul obosit să-și găsească alinarea într-o rugăciune. Anul în care s-au construit primele biserici la Şoimari nu se cunoaşte.
În prezent comuna este împărțită în două Parohii: Măgura și Şoimari (care cuprinde și Lopatnița).
Biserica din satul Şoimari. Clădirea actuală a bisericii a fost construită în anii 1870 - 1873 și purta hramul „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel, cuvioasa Paraschiva și Sfânta Muceniţa Filofteia". În prezent hramul bisericii este „Sf. Apostoli Petru și Pavel". Aceasta sfântă biserică s-a ridicat cu cheltuiala mai multor drepţi credincioşi și mai cu seamă a enoriaşilor acestei părți.
Ctitorii bisericii din Şoimari:
• Iosif Mitropolitul
• Vaniamin Mitropolitul
• Varlaam Arhiereul
• Stanciul Preotul
• Ian Duhovnicul
• Hristache Preotul
• Cernat Diaconu
• Alexandru Preotul Ionescu
• Mihai Preotu Ionescu
• Preot Ioan Alexandrescu si Paraschiva
• Vlaicu Neagu si Voica
• Nicu Popescu si Rada
• Iancu Craciunescu
• Vasile Popa
• Ion Alexandrescu
• Nicolae Popescu
• Alexandru Necula
• Anghel Dobrescu
• Anghel Oprea
• Anghel Neagu
A fost construită între anii 1870 - 1875 pe locul unei biserici mai vechi. Nu este declarată monument.
Ctitorul bisericii din satul Măgura a fost Gheorghe Lăzărescu Valenaru din Băltești, este îngropat în pronaosul bisericii. În anul 1977, martie 4, la cutremur biserica a fost dărâmată complet, părăsită de enoriaşi. Consilierii au extins fosta capelă din cimitir și aici se ţin slujbele și serviciile religioase. Biserica a fost construită în anul 1930.
Nume ale preoţilor care au slujit aici, nu se cunosc prea multe dar din câteva documente aflăm următoarele: în urma cutremurului din 9 - 10 noiembrie 1940, biserica a fost refăcută și pictată din nou în anii 1941 - 1944 de pictorul Toma St. Iliescu din Ploieşti, prin stăruința preotului Nicolae A. Diaconu cu ajutorul membrilor din consiliul parohial, din daniile credincioşilor și din veniturile bisericii. Este sfinţită la data de 29 octombrie 1944.
În anul 1973, în urma cutremurului din 1970, pictura este refăcută în timpul preotului Nedelcu I. Nedelcu de pictorul Olga Greceanu.
După 1989, prin grija preotului Alexandru V. Iancu, biserica este consolidată și pictura refăcută. Locuitorii acestei zone, ca toţi românii de altfel, si-au găsit întotdeauna refugiul în credinţă și au făcut eforturi să-și construiască lăcașuri de cult.
Biserica din satul Măgura are hramul „Sf. Mucenic Gheorghe".
Biserica ritului penticostal, construită recent (2002), ctitor Dafinescu Savu - cetățean cu dublă cetățenie (română și americană).


TOPONIMIA

Oronime. Dealul Șoimu - interfluviu între apele Lopatnei, Lopatniței, Izvorul Brusturiș, Pădurea Episcopiei, Râpa Lăstunului.
Dealul Predeluțe - interfluviu dintre Valea Lopatnei, a Stârcului Mare, Pădurea Episcopiei. Servea trecerea de la Şoimari spre Vălenii de Munte (Predeal - trecătoare, pas).
Dealul Corbu situat între văile stârcurilor, apa Tulburea - Matiţa și Lopatnei Mari - Deal împădurit, altădată codru întunecat unde corbii își aveau sălaș.
Dealul Pleşuva - este mărginit de Văile Lopatnei, Geroasei, Chiojdencei, Cricovului Sărat, Valea Păcurei și Sărat Măgurii. Dealul Pleşuva este acoperit de păduri pe versantul nordic, către Şoimari, dar spre sud, către Satele Valea Dulce, Apostolache are versanți golaşi, deci pleşuvi.
Dealul Măgura, delimitat de Valea Lopatnei, Valea Dulce și Valea Păcurei cu Sărata Măgurei. Este acoperit cu păduri, în subsolul său a „mustit" țiteiul care s-a exploatat de la cele mai primitive mijloace până la cele de astăzi.
Dealul Geroasa, culme orientată V - E limitată de Valea Geroasei, Lopatniței continuată cu apa Negriței.
Interfluviu Vârful Pietrei-Plaiul Bascii - deal împădurit pe versantul nordic, cu vii, livezi și culturi pe cel sudic. Este alcătuit din rocă tară și orientat spre Zona văii Bascii - comuna Calvini, Buzău.
Malul Lung- Hălăciugi-Teis se continuă până la Vârful Zăpușel. Este un abrupt întins cu expunere spre soare, acoperit cu livezi și culturi. Pădure slab reprezentată, tufişuri (hălăciugi) culmea ce duce la Zăpușel (Şaua Naibii) era greu de străbătut cu forma ascuţita (teis) ori a fost cândva acoperită cu pădure de tei, de unde teis, iar vârful cu expuneri spre soarele dogoritor, de unde zăpușală, sufocare.

 

Hidronime. Lopatna - origine slavă, un capăt al vâslei.
Izvorul Pepelea - se formează din Izvorul Teișului cu Hălăciugi, Izvorul Sărăturii, Izvorul Fiarelor și se confluiază cu Negrița.
Negrița izvorăște de la Râpa lui Capatana, se uneşte cu Izvorul Paltenului, se uneşte cu Izvorul Pepelei în punctul Glod, formând apa Lopatniței, Negrița curgea printre stejari și alţi copaci ale căror frunze căzute îi dădeau culoare închisă.
Geroasa formată din Pârâul Lespezi unit cu Izvorul Fundul Geroasei, se varsă în apa Lopatniței. Prin curmătura Crucea Uşurica pătrunde Crivatul în bazinetul nostru și ne aduce geruri pe firul văii, de aici numele Geroasa.
Stârcurile - caracter torenţial, curs leneş, se transformă în salbe de băltoace în care poposeau păsări de baltă, stârci.
Valea Păcurei-Sărata - pe această vale, cândva se scurgea țițeiul în gropi (denivelări) naturale, are izvoare sărate.

 

Moşii: Căldărușanca - pădure în satul Măgura donată de domnitori către mănăstiri.
Urlateanca - pământ acaparat de la obştea moşnenilor șoimăreni în suma de 1942 stânjeni. Cuprindea versantul din partea de est și de sud al Pleşuvei, din punctul Frunzaru până în satul Măgura și o bună parte din dealul Corbu, cu fața Corbului. A fost stăpânit de boierii urlățeni.
Crăciuneasca - un grec pe numele de Eane și-a deschis o cârciuma, la început în punctul Valea cu Mere (la Ion Sogodel) și profitând de naivitatea moşnenilor le dădea de băut cu semnătură în condică sau pe zapise. La majoritatea pe amprente digitale, aşa se cuprinde partea de la Frunzaru spre nord până la Plaiul Groşilor. Un petic de moşie al acestui grec a fost și în satul Măgura.
Zărneasca - se întindea din Corbu, apa Lopatnei, către Surani pe lângă Pădurea Episcopiei Buzăului până la Şaua Naibii - Zăpușel pe o lățime de peste 500 de stânjeni.