Economia

Îndeletniciri ale începuturilor
Din cele mai vechi timpuri, ocupaţiile acestor locuitori erau creşterea vitelor şi pomicultură. Conform catografiei din anul 1838 amintită mai înainte, în satele Şoimari şi Atârnaţi (azi Măgura) erau lucrate 237pogoane de pământ, existau 47 de cai, 240 de boi, 112 vaci, 225 oi, 94 capre, 143 porci, 2 stupi, 6260 pruni şi 160 pomet. Aşezarea localităţii noastre le-a asigurat oamenilor condiţii de muncă diverse potrivit resurselor naturale de care dispunea. Piatra a fost folosită din timpuri străvechi pentru confecţionarea uneltelor: râşniţe, toporaşe, săgeţi, figurine, vase, postamente pentru case, consolidarea malurilor, împietritul fântânilor, confecţionarea crucilor, pavaje din fragmente de rocă. Pădurile de foioase furnizau una dintre cele mai mari bogăţii a zonei a€“ lemnul. Se confecţionau cofe pentru apă, putini de diferite mărimi, budane, butoaie, putineie, bate, etc. Alţi meşteşugari realizau şindrilă, site sau erau cioplitori în lemn pentru construcţii. Încet, încet, au apărut diverşi meşteri cum ar fi tâmplarii care făceau uşi, ferestre şi chiar mobilă, rotari, dogari, dulgheri, etc. Vânatul cu un fond cinegetic bogat a determinat ca unii locuitori să se ocupe de vânat, la început animale cu locomoţie înceată, apoi cu capcane, răpirea puilor de păsări până să ajungă la maturitate. Să nu uităm ca misiunea principală a celor aşezaţi de domnitori aici era prinderea, dresarea şi trimiterea la soroc a şoimilor destinaţi Porţii Otomane. O dovadă a atenţiei cu care era tratat universul păsărilor este toponimia: Şoimul, Vârful Şoimului, Râpa Lăstunului, Râpa Bufnei, Corbul, Cuibul Corbului, Pleşuva. Păşunile care se întindeau pe o suprafaţa destul de mare asigurau hrana animalelor domestice şi sălbatice. Datorită acestora numărul animalelor crescute de localnici a înregistrat o creştere semnificativă. Erau crescute pentru reproducere, pentru lapte, lână şi piei, carne, valorificare, tracţiune şi pază. Pe baza animalelor de tracţiune s-a dezvoltat cărăuşia, extinderea arăturilor. Cărăuşia a înlesnit mobilitatea produselor, activităţii umane şi naturale. Vinderea sau schimbarea animalelor (trocul) se făcea în târguri: Urlaţi, Ploieşti şi Şoimari prin intermediari numiţi geambaşi, iar tăierea şi valorificarea se executau de către măcelari. Apicultura, creşterea albinelor era o ocupaţie secundară în gospodărie pentru producerea mierii şi cerii. Această ocupaţie ne-a fost transmisă din antichitate şi s-a dezvoltat de la cel mai primitive procedee până la stupinele sistematice şi pavilioane. Un moşnean îşi producea în gospodărie tot ce-i era necesar pentru familie: pânzeturi obţinute prin cultivarea inului şi cânepii, topirii acestora în apa, meliţat, pieptănat, tors, ţesut în război, croitul şi cusutul pieselor vestimentare. Femeile prelucrau lâna, prin tors, împletit, ţesut, obţinând covoare, cergi, ştofe, postav, dimie din care rezultau iţarii, hanorace, veste, haine, scurte, urmând apoi să se obţină şi borangicul şi alte pânze fine. Tot lor le revenea şi sarcina să-şi îmbrace familia şi casa. Cergile trebuiau date şi la darace pentru a le scoate fine şi a le face pufoase. Alte îndeletniciri auxiliare au fost cojocaria, croitoria, darstaria. Din pieile animalelor se obţineau opincile, cojoacele, bunzile, căciulile. Toţi aceşti meşteşugari aveau şi câte o bucată de pământ pe care o lucrau în timpul liber. Dar aceste meserii ca şi meşteşugarii au dispărut în negura istoriei odată cu apariţia fabricilor şi a stofelor cumpărate.

Evoluţia activităţii agricole
Începuturile agriculturii sunt legate de cultivarea micilor loturi de pe lângă casă. Defrişările din lunci au mai creat locuri pentru cultivarea unor plante precum: cartoful, porumbul, meiul, secara şi s-ar părea că şi grâul de primăvară.
Înmulţirea numărului de locuitori a crescut ca urmare a înmulţirii numărului de locuinţe în dauna ogoarelor. Pe dealuri mai ales pe cele cu expunere sudică au apărut livezi de pruni din care se fabrică vestita ţuică şi nenumăratele terasări cu vii.
Se făcea tot mai simţită nevoia de cereale. Banii obţinuţi din vânzarea unor produse agricole sau meşteşugăreşti (obiecte din lemn sau ţesături) în târgul din localitate sau în cel din Vălenii de Munte nu erau suficienţi pentru achiziţionarea cerealelor din zona de câmpie.
Trocurile erau de asemenea nefavorabile muntenilor. Se simţea nevoia de pământ arabil. Astfel au început cumpărările în zona de câmpie, ca şi muncă în parte sau pe cereale la cei care aveau pământ cultivat cu cereale. S-au cumpărat suprafeţe de teren arabil în Baba - Ana, Ciresanu, Parepa, Bălteşti şi s-au lucrat în dijmă şi arendă terenurile aparţinând prinţesei Maruzi de la Stancesti şi în alte localităţi cu moşii.
De abia după 1881 câteva familii obţin pământ în zonă de câmp şi se mută definitiv din comună în zonele unde au primit pământ. Legea din 1921 a mai dat pământ câtorva familii în unele localităţi de la câmpie dar munca acestuia era anevoioasă datorită condiţiilor în care se lucra, lipsurilor de materiale şi a distanţelor mari ce trebuiau parcurse până la terenurile respective.
Pentru multe familii spectrul foamei a dispărut abia după al II-lea război mondial. Bărbaţii au părăsit mulţi agricultura şi s-au angajat în industrie.
Prin cooperativizare s-a realizat o agricultură modernă, cu tractoare, combine, îngrăşăminte chimice, irigaţii. Dar produsele nici de data aceasta nu ajungeau pe masa ţăranului.
După revoluţia din 1989 pământul a revenit ţăranilor conform Legii nr. 18 / 1991 dar fără utilaje, fără mijloace de transport, aşa că nici acum viaţă ţăranului nu este mai grozavă.
 
Apariţia industriei şi evoluţia acesteia
Despre activităţi industriale nu putem vorbi decât târziu, la începutul secolului al XIX-lea când începe să ia amploare exploatarea ţiţeiului, „a aurului negru", dar activităţi de producere şi comercializare de produse au avut loc cum am mai spus din vremuri îndepărtate.
Dacă ne referim la produsele casnice, în gospodărie se producea tot ce era necesar: doage, spiţe, obezi, uluci, sindile, sfori, împletituri de coşuri, târne, elemente de rudărie, blide, cupe, linguri, fuse, copai, torsul inului, cânepei, lanei, bumbacului, borangicului, ţesutul panzeturilor, dimiei, covoarelor, scoarţelor, preşurilor, ştergarelor, brâielor, hondroacelor, se împleteau ciorapi, pulovere, se croşetau perdele, coltisori, broderii, se fabricau săpunuri şi lumânări.
Multe din aceste produse nu se fabricau numai pentru uz casnic ci şi pentru comercializare în târgul din comună sau în cele din apropiere.
În industria casnică apar specializări şi se desprind anumite meserii: rotari, cojocari, cismari, dogari, croitori, fierari, măcelari, brutari, tâmplari, dulgheri, zidari, cărămidari, olari.
În anii comunismului s-au construit importante obiective economice cum ar fi: trei magazine mixte în satele Şoimari, Măgura, Lopatnita, o brutărie, care funcţionează şi astăzi şi care aprovizionează cu pâine aproximativ 20 de magazine din comuna Şoimari şi din comunele apropiate şi o ţesătorie de covoare persane ale cărei produse erau exportate în Austria, Belgia, Franţa, Spania, s.a. Această ţesătorie a funcţionat până în urmă cu trei ani dar după 1989 a produs covoare numai pentru comercializarea lor în ţară.
Făinurile de mei, porumb, secară ori grâu s-au obţinut cu ajutorul râşniţelor, morilor de apă, cu aburi şi cu motor.
Pe apele curgătoare Lopatna şi Lopatnita, au funcţionat instalaţii care foloseau energia apelor (pive, fierăstraie, mori). În 1833 erau înregistrate mori de apă la Popa Stanciu, Necula Zârnă pe apa Lopatna, iar în Lopatnita la Cretari în dreptul casei lui Dobre Pârvu şi la Marisoi. Pe moşia Urlatenilor, Ştefan Băcanu a avut moară de apă, apoi moară de foc şi primul morar din sat, care se numea Rudi, neamţ de origine, adus odată cu moara.
Marele Dicţionar Geografic întocmit în 1902 înregistrează la Şoimari 3 mori de apa pe apa Lopatnei şi una cu aburi.
În 1921 la 1 octombrie, s-a înfiinţat fabrica de cărămidă şi ţiglă de către preotul Ioan Stănciulescu din comuna Cerasu şi Damian Vasile din comuna Şoimari, firmă înscrisă la Tribunalul Prahova, secţia a II-a, numărul 279.
Pentru valorificarea masei lemnoase se construieşte o fabrică de cherestea aparţinând lui Colozi Odor care prelucra lemnul din pădurile deţinute în proprietate pe teritoriul comunei sau pe care îl cumpăra din satele vecine.
Această a prezentat interes din punct de vedere exploatării ţiţeiului care se găsea zăcăminte noastră celelalte comune din Valea Lopatnei.
Pentru valorificarea masei lemnoase se construieşte o fabrică de cherestea aparţinând lui Colozi Odor care prelucra lemnul din pădurile deţinute în proprietate pe teritoriul comunei sau pe care îl cumpăra din satele vecine.
Această zonă a prezentat interes şi din punct de vedere al exploatării ţiţeiului care se găsea în zăcăminte importante atât în comuna noastră cât şi în celelalte comune din Valea Lopatnei.
Încă din 1521 este atestată documentar de existenţa acestei bogăţii în aceste locuri „pe moşia pacureanului" situată în bazinul cuprins între pâraiele Lopatna şi Matiţă.1)
Între anii 1829 - 1830 la Cărbuneşti, comună la nord de Şoimari, există un puţ de extracţie aparţinând mănăstirii Caldarusani, la Păcureţi şi Matiţă erau 48 de puţuri, la Surani erau 18 puţuri, exploatate de medelnicerul Marzea, dar cel mai adânc puţ săpat normal la noi în ţară a fost pe teritoriul actual al comunei Şoimari, în satul Măgura, pe dealul cu aceeaşi denumire, la o adâncime de 270 m.2)
După 1854 s-au extins puţurile din comuna Păcureţi, în satul Măgura, Şoimari. În anul 1870 Vasile Olaru ne mai având bani pentru continuarea săpăturilor, vinde puţul din Măgura lui Gheorghe Margaratescu.
Măria Gh. Arsenie vinde, la fel un puţ cu o adâncime de 84 de stânjeni pentru 600 de lei vechi.
Până la 1877, începutul exploatării şi comercializării era timid de teama turcilor. După războiul de independenţă, portul Constanţa şi alte porturi de la Dunăre au deschis calea produselor noastre spre porturile lumii. De asemenea denunţarea Convenţiei cu Austro-Ungaria în 1886 şi încurajarea prin protecţionism a industriei culminează cu Legea Minelor din 1895 în virtutea căreia societăţile cu capital indigen sau străin să investească masiv în extracţia, industrializarea şi comercializarea petrolului.
Existau în 1898, 7 puţuri din care 3 în producţie, ţiţeiul fiind exploatat de capitalul indigen. Forări de puţuri se execută şi la Foi Verzi şi schitul Popeşti. La început puţurile erau ale mosnenilor, iar dreptul de exploatare se transferă altor persoane, astfel că începe infiltrarea capitalurilor în exploatarea ţiţeiului. În vederea înlăturării concurenţilor se trece la concesionarea unor perimetre petrolifere.
Primul contract de acest fel cunoscut la noi este încheiat între fraţii Stănescu, comercianţi din Ploieşti, cu 26 de moşneni din comuna Şoimari la 14 aprilie 1899 pentru exploatarea „puturilor de păcură şi alte minerale" pe termen de 15 ani.
La capătul dintre Podeni, în punctul Pacaloaia, activa societatea „Speranta" în 1902 - 1903 cu aceleaşi obiective de extracţie a ţiţeiului.
În anul 1905 se încheie un contract de concesiune şi exploatare cu asociaţii Jean Fasler şi dr. Gh. S. Miron. La 1909 îşi face apariţia noastră capitalul Rockefeller reprezentat de societatea - care a concesionat majoritatea terenurilor din .
Operaţiunea de săpare a puţurilor riscuri pentru vieţile lucrătorilor.  Ei trebuiau să sape manual puţul, să aerisească puţul cu foale sau ventilator, să lumineze puţul cu ajutorul unei oglinzi. Urcatul şi coborâtul în şi din adâncimea puţului se făceau cu instalaţii anexe cum sunt: crivacul, legna şi hatanul.
Mai târziu au apărut sondele, instalaţiile de foraj şi extracţie care funcţionează şi astăzi şi care sunt întinse pe toată suprafaţa comunei.
 
Serviciile poştale
Pana la desfiinţarea Judeţului Sud Saac (1845) nu a existat organizare poştala cu diligență pe Valea Lopatnei deoarece nu erau şosele amenajate și pietruite.
În 1831 se pune în aplicare Regulamentul Organic care tindea între altele, la o organizare administrativă a țării. Atunci se organizează serviciul poştal ca mijloc de transport al mărfurilor și călătorilor. În 1833 Bucovul are staţie de poștă, are tribunal, e reședință de plasă.
La 1 aprilie 1869 serviciul internaţional de poștă este preluat de poșta română când se începe organizarea cantoanelor de poștă și în partea estică a Judeţului Prahova.
Legătura cu reședințele de judeţ, plasa ori alte localități din zonă se ţineau prin curieri care parcurgeau distanțele pe drumuri de care sau poteci cunoscute de trecători. Ultimul pelerin a fost Constantin sir Dobre Necula Podeanu care pentru a ajunge la Vălenii de Munte trecea peste Plaiul Corbului, Râpa Bufnei, Sarari, Opăriți, Valea Gardului, Vălenii de Munte și înapoi. Trimiterile, poruncile, mesajele, erau duse și aduse la destinaţie numai într-un marş continuu.
Înființată cu două sate, Şoimari și Măgura în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza 1859 - 1866, a fost prinsă în reţeaua de deservire cu prestări de servicii poştale și telefonice. Nu cunoaştem când au fost întinse firele telefonice dar în anul 1903 cu recipisă nr.25674 din 8 martie, Primăria Şoimari aprobă suma de 186 lei pentru întreținerea liniei telefonice iar prin Decizia nr. 1019 din 1 iulie 1910 se aprobă cumpărarea ştampilei poştale a Agenţiei Şoimari.
În incinta primăriei era montată o centrală telefonică de patru numere cu fișele respective. Centrala funcţiona cu baterie locală, prin una din fișe se ţinea legătura cu judeţul iar cu celelalte trei legăturile cu comunele din amonte: Surani, Ariceștii Zeletin, Cărbunești.
Agenţia nu avea încadrat vreun salariat; omul de serviciu al primăriei răspundea de centrală și făcea apel la comunele arondate iar factorii poştali - cel care venea dinspre Băltești și altul care aducea trimiterile poştale din comunele din jur făceau schimbul în holul Primăriei Şoimari.
După 1945 prestaţiile poştale s-au extins: distribuirea presei, a pensiilor, comisionul pentru vânzarea timbrelor fiscale, operaţiunile CEC, citaţiile organelor judecătorești, etc. Volumul de muncă al angajaţilor de la poștă crescuse, secretul corespondenței era garantat prin Constituţie nu mai permitea ca această activitate să se desfășoare decât într-un spaţiu anume destinat. Astfel în 1952 se înființează în fosta prăvălie a lui Stanciulescu Vasile, Agenţia Poştala Şoimari cu centrală telefonică separată, agent poştal plătit, serviciu permanent la telefonie. De aici plecau trei curse poştale - cariole trase de cai, două şarete plecau în comunele din nord: una pe Valea Surani - Ariceşti, alta pe Valea Lopatnei - Surani - Cărbunești - Gogeasca. A treia cursă făcea legătura între Agenţia PTTR Şoimari cu Oficiul Băltești care patrona agenţia.
În anul 1953 se creaza Oficiul PTTR Şoimari cu gestiune și activitate proprie care funcționează și astăzi.
 

Banca Populară „ȘOIMUL"
Țăranul român - victimă încătușată a vechilor cămătari și arendaşi (care adesea erau străini de neam) ajungea să-și piardă ogorul, vitele și casa atunci când pica vreo nenorocire sau nevoie de bani pe capul familiei sale și era nevoit să alerge pentru împrumut.
La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX se confruntau teoriile „porţilor deschise" cu „prin noi înșine" urmat de adoptarea unui regim perfecţionist susţinut de Dionisie Pop Marţian, P.S. Aurelian, C. A. Rosetti, B.P. Haşdeu, A. D. Xenopol Bariţiu, etc.
Preoţii și învățătorii satelor care convieţuiau cu țăranii sugrumaţi de hățișurile legilor fiscale au avut în frunte pe Spiru Haret - ministru al instrucţiunii publice în anii 1897 - 1899, 1901 - 1904, 1907 - 1910 care a iniţiat mişcarea de esenţă poporunistă ce-i poartă numele, prima mare acţiune culturală de masă și cooperatistă a învățătorimii romane în mediul sătesc. În anul 1903, martie, Spiru Haret și Sturza din partea liberalilor au întocmit prima lege a băncilor populare. Receptivi, învățătorul I. D. Dinescu, N. Popescu, preot I. Alexandrescu au convins moşnenii șoimăreni să se unească în instituţia de întrajutorare - Banca Populară „Şoimul" în aceeaşi lună.
Țăranii puteau folosi împrumuturile cu dobândă de 6% pentru hrană și nutreţ, cumpărătorii de vite și unelte agricole, cumpărătorii de pământ, pentru botezuri, cazuri de moarte, căsătorie și construcţii.
Primul consiliu de administraţie a fost alcătuit din Nicolae Popescu învățător, Nicolae Vlaiculescu, Al. Alexandrescu. Ca membrii: V. Vlaiculescu, P. Ionescu, V. Rădulescu, C. Georgescu, Ion Soare, Z. Rădulescu, Ion Ionescu, Dobre Breajen. Cenzori: Al. Vlaiculescu, preot I. Alexandrescu, Petre Codreanu. Supleanţi: Ilie Nedelcu, Gh. Ionescu, Costică Nicolau.
Banca a debutat cu fonduri modeste adunate de la 24 membrii societăți, cu capital subscris de 3200 lei și 320 lei capital vărsat, dar primea sprijin financiar de la Federală ori Casa Centrală a Băncilor Populare și Cooperativelor Sătești. Ea a constituit sprijinul de nădejde al oamenilor, le-a procurat la prețuri convenabile grâu, porumb, atât pentru consum cât și pentru sămânță. Deşi a pornit cu mare greutate din cauza posibilităților slabe ale locuitorilor, printr-o manevrare chibzuită a fondurilor a răspuns nevoilor urgente ale membrilor ei.

Conducerea băncii a cutezat să construiască localul pentru sediu dar ofertele necesare construirii n-au fost pe măsura posibilităților. Exemplu: Vasile I. Stănciulescu oferă locul de la cruce - lângă Boiangerie - la preţul de 50 lei mp. Pe bună dreptate scria în procesul verbal din 29 iunie 1931 că asemenea preţ nu se plătea nici pentru pieţele de la oraşe. S-a mai constatat că terenul era supus exproprierii pentru drumul nou, către Podul Badailor.
O altă variantă era ca edificiul să se realizeze pe Locul Târgului ori în curtea bisericii la intrare. Soluţia ultimă admisă a fost ca odată cu construirea primăriei care urmează să se îndeplinească să aibă o încăpere pentru sediul băncii. Au fost luate în consideraţie securitatea valorilor fiindcă exista activitate permanentă, guard, autoritate. Aşa s-a făcut camera din stânga intrării în vechiul local al primăriei să fie construită cu fondurile băncii. De acest fapt s-a ţinut cont la înființarea Cooperativei de Consum care a fost cantonată în această încăpere, beneficiind de mobilier, fonduri, etc.
Banca înființată în luna martie 1903 a funcţionat până s-a instalat Cooperativa de Consum Şoimari, de tip socialist, când fondurile sale, mobilierul, încăperea au constituit baza de plecare a acesteia din urmă.
A trebuit să renască în anul 1956 cu reluarea activității de înscriere a membrilor, adunarea fondului social din cele pentru comune: Şoimari, Surani, Ariceşti și Cărbunești.
Ca preşedinte a fost propus Mihalcescu Ion din Şoimari, casier Vlăiculescu Nicolae, care a purtat pe „umerii" săi întreaga activitate a unității: împrumuturi, dobânzi, operaţiuni de mandat, gajuri, corespondență, relaţii cu terţi, restanţieri, etc.
Ca președinți ai Consiliului de Administraţie au funcţionat: Mihalcescu Gh. Ion 1956 - 1958, Dobrescu Grigore 1958 - 1967, Stănescu V. Ion, Crețu Vasile, Crețu Gheorghe, Sorescu Ion, care se află investit și în prezent, contabila în funcţie este Damian Georgeta fosta Alexandru.
În anul 1908 - 29 iulie se constituie Societatea Cooperativa de Producţie și Consumaţie „Furnica". În statutul său este stipulată prevederea ca din societate să facă parte numai români majori, are deosebire de sex.
Societatea întocmește actul constitutiv cu 20 de persoane, cu capital subscris de 6340 lei cu depunere imediată a 10% din capital, adică 634 de lei.

S-a ales Consiliul de Administraţie, cenzorii și supleanţii.
Nu cunoaştem evoluţia acestei asociaţii și urmările acestei constituiri. Ştim doar ca învățătorul I. Gh. Dinescu a vrut să creeze o obşte de cumpărătoare a pământurilor pentru țărani. Dintr-o corespondență înțelegem că la 2 aprilie 1913, I. Gh. Dinescu nu mai era în viață. Ideea lui a fost abandonată iar înfiriparea societății nu a mai fost susţinută.

 
Alte preocupări
Comuna Şoimari nu este izolată - face legătura cu restul lumii prin intermediul drumului judeţean DJ 100 M ce trece prin centrul comunei.
Deplasarea se face atât cu autobuze şi microbuze, azi particulare, care fac curse zilnice: Cărbuneşti - Şoimari - Ploieşti, Cărbuneşti - Şoimari - Vălenii de Munte, Aricesti Zeletin - Şoimari - Ploieşti, dar şi cu autoturismele personale ale locuitorilor.
Comerţul a fost asigurat de magazinele săteşti ce aparţineau Cooperativei de Consum Şoimari, dintre care unele mai funcţionează şi astăzi, dar sunt pe cale de dispariţie, sufocate de buticuri şi baruri particulare, care sunt mult mai bine dotate şi aprovizionate.
Începând din 1972 s-a aprobat ţinerea aici a 7 bâlciuri anuale la diferite sărbători. Continuându-se tradiţia din 1956 este înfiinţat la Şoimari un târg săptămânal duminical care se ţine şi astăzi, ce facilitează schimbul şi aprovizionarea cu diferite produse (mai ales cerealiere, legumicole, animaliere) a locuitorilor din mai multe comune din această zonă de sub munte.
Astăzi încă mai funcţionează în comună o moară cu valţuri având ca proprietar pe Nicuşor Alexandru, o maşină de lâna cu darac la Naftanaila Ion, boiangerie la Dobre Măria şi Nicolae, circulare pentru debitat buşteni la Nole Băicoianu, Mihai Alexandru, Stănescu Vasile, Diaconu Stelian, iar circulare mai mici şi abrice sunt peste 40 de bucăţi.
Fabricarea ţuicii, îndeletnicire veche, se practică astăzi aproape în toate gospodăriile din comună în instalaţii de distilare proprii.
Cât despre cea mai veche îndeletnicire, creşterea animalelor a rămas la fel de actuală, fiecare familie având în gospodărie animale de tracţiune care îi ajută la muncile agricole sau ele rămânând singura sursă de venit, în urma disponibilizărilor care au avut loc după 1989, pentru a-şi întreţine familiile.